În partea a patra a interviului, dna. dr. Daniela Cioplean subliniază importanța unui control oftalmologic timpuriu, pentru a putea preveni și trata eventualele afecțiuni ale copilului nostru.
Dacă vrei să vizualizezi interviul integral, îți lăsăm link aici.
Î: CE CONSECINȚE POT APĂREA DACĂ CEL MIC NU AJUNGE ÎN TIMP UTIL LA UN CONSULT?
R: O să încep prin a vorbi despre pacienții mei adulți cu strabism, pacienții mei adulți cu strabism, pe care îi operez pentru că eu sunt specialist în acest domeniu și operez cantitativ, probabil aproape același număr de adulți ca și de copii într-o săptămână.
Adulții cu strabism, sunt în general pacienți care nu au fost tratați la timp în copilărie sau au fost tratați tardiv sau au fost tratați incorect și acolo se ajunge.
De obicei se ajunge la un pacient care, ca adult, ajunge cu un ochi mai slab, cu un ochi care nu vede, care nu are vedere în spațiu, care nu poate să aprecieze foarte corect pe unde calcă și căruia anumite profesii îi sunt total interzise, care în majoritatea situațiilor are probleme inclusiv cu obținerea carnetului de conducere din cauza vederii.
Nu mai vorbesc de aspectele psihologice pe care le declanșează toate aceste probleme în interiorul acestui pacient care știe că are o problemă serioasă față de toți ceilalți din jurul lui, sărind peste partea cosmetică, care și asta poate să fie o problemă.
Vin adulți cu strabism care nu au fost operați niciodată și care au treizeci de ani și strabismul acela este congenital sau l-au avut de la vârsta de 6 luni și care pur și simplu, fie că au fost neglijați, fie că li s-a spus că o să treacă, fie că nu au fost conjuncturi sau n-au avut posibilități să ajungă unde trebuie.
Dar dacă ne referim la situații catastrofale, cum este retinoblastomul, mă refer la tumora despre care v-am vorbit, copilul poate să nu apuce vârsta adultă dacă nu este tratată la timp.
Dacă mă refer la retinopatie de prematuritate, care dacă nu este tratată la timp, el ajunge un copil orb și un adult orb, iarăși!
Prima parte despre care v-am spus este partea cumva easy, este nimica toată, față de ce se poate întâmpla în condițiile în care lucrurile nu sunt tratate la vreme.
Deci nu este o joacă, asta este cel mai important lucru de reținut. Nu este o joacă și ceea ce vreau să se înțeleagă este că noi nu ne jucăm.
Nu toate cazurile sunt situații de genul în care mergem cu bebelușul nostru, care este perfect că să fim siguri că el este perfect, iar eu mă bucur când pot să le spun și eu părinților că într-adevăr, și cu ochișorii este perfect și e bucuria mea cea mai mare. Dar asta este, să zicem, partea minunată și extraordinară a lucrurilor.
Noi, în principiu ne ocupăm de partea neagră, partea sumbră a lucrurilor, pentru că trebuie să ne ocupăm și de acei, sau în primul rând de acei copii, care au probleme și dacă părinții reușesc să-i aducă la timp sau oricine altcineva îi poate îndemna pe părinți să aducă la timp copilul, atunci suntem fericiți când putem să facem aceste lucruri la timp.
Având în vedere că eu muncesc în zona asta de atâta timp, reușesc să consult copiii părinților pe care i-am operat când erau mici!
Și este un lucru extraordinar să îi văd bine și cu ochii drepți și cu vedere foarte bună și cu prichindelul în brațe pe care îl aduc la timp.
Chiar și cei pe care i-am prins la vârsta adultă sunt foarte sensibili, pentru că tot așa vin cu bebelușii și îmi spun „Nu, nu vreau să ajungă ca mine, nu vreau să pățească la fel ca mine. Eu l-am adus de-acum la dumneavoastră, când să îl aduc, la două-trei luni?”
Deci e o mare bucurie să poți să știi că ai contribuit la normalitatea unei persoane, indiferent de vârsta ei. Să știi că prin ceea ce ai făcut tu l-ai ajutat să fie normal.
Nu mai vorbesc de colegii mei, care se ocupă de retinopatie sau de retinoblastom, pentru că acolo practic copilul respectiv datorează viața medicului cu pricina, în primul rând celui care îl depistează, și după aceea, bineînțeles, celui care îl tratează corect.
Sunt persoane care spun „Nu facem nimic, așteptăm să treacă, mai vedem, mai târziu. E prea mic acum. Dar ce o să îi facă?” Asta este întrebarea. Colegele mele au auzit-o și eu la fel. „De ce să meargă așa de devreme? Ce o să îi facă și cum o să își dea seama doctorul ce are? Lasă că e prea mic pentru așa ceva.”
Nu, nu este așa! Astea sunt ideile bunicilor, sunt ideile bunicilor de demult. Nici măcar ideile bunicilor actuali care sunt mai ancorați în realitate și care, în principiu, în majoritatea situațiilor, în special în populația urbană, știu despre ce este vorba.
Nu trebuie să uităm că există o jumătate din populație în zone în care ei, bieții de ei, nici nu știu că există doctori de ochi pe lumea asta.
Nu mai vorbim de faptul că nu se duce nimeni în zonele respective sau nimănui nu i-a dat prin cap, măcar să facă un screening,măcar într-o anumită regiune, într-o anumită zonă mai dezavantajată.
Au venit americanii, au venit oameni din străinătate să facă acest lucru. Mai sunt și la noi niște oameni inimoși care fac acest lucru și umblă cu o caravană, dar suntem puțini. Ei sunt picături, practic.
Sunt fundații care se ocupă cu acest lucru, cu eforturi de apreciat în acest sens. Am colegi care au fost implicați în programe de screening, însă, din păcate, nu există un program național de care am avea mare nevoie.
Dacă nu se implică instituțiile abilitate, dacă organizațiile noastre profesionale nu fac demersuri în sensul acesta, nu avem nici o speranță ca în următorii 10 ani să rezolvăm ceva.
